Jos pălăria şi pentru George Roncea şi Dan Badea, autorii articolului din Curentul

Pentru prima dată după mulţi ani mi se oferă ocazia să scriu „pozitiv“ şi încă despre o instituţie despre care s-au scris, şi am scris şi eu, destule lucruri nu tocmai de bine. Printr-un curier militar ne-a sosit la redacţie ultimul număr al publicaţiei oficiale a SRI – „Intelligence“. În interiorul revistei – o primă reacţie la campania lansată de „Curentul“, cu privire la colonelul Trosca.  Am reprodus integral pagina dedicată echipei lui Trosca, lichidată printr-o manevră a generalului GRU Nicolae Militaru. Pentru acest gest am găsit de cuviinţă să salut cu onoare SRI-ul, pentru prima oară după mulţi ani.
Anul acesta, la sfârşitul lunii trecute, Serviciul Român de Informaţii a aniversat 21 de ani de la înfiinţare. Serviciul a trecut deci de pragul celor 20 de ani fatidici, interval în care românii nu prea au ieşit din cadrele etichetei aplicate de Brucan cu a sa infamantă stigmatizare a românilor, categorisiţi drept „stupid people“, şi a ajuns la limanul unei stări de „intelligence“ finalmente.
Fără onoare, demnitate şi caracter nu poţi rezista, ca persoană, ca om, în cadrul unei instituţii care lucrează cu minciuna, însă minciuna folosită instituţional pentru a ajunge la adevăr. Te sminteşti dacă nu eşti consolidat interior. Serviciile de informaţii nu sunt pentru domnişoare, nici pentru maici, însă asta nu înseamnă că au ce căuta curvele aici. Asumarea condiţiei de luptător pe frontul din umbră presupune un fundament moral consistent, presupune tărie de caracter şi un tip de dedicaţie cu totul aparte, o motivaţie interioară extrem de puternică în sensul asumării unei vieţi de luptă perpetuă, deoarece frontul pomenit este fierbinte mereu, este un front unde se mai şi moare, iar inamicii sunt mereu mai mulţi, mai puternici, mai lipsiţi de scrupule.
Ştiu că mii de tineri se înghesuie la porţile instituţiei, atraşi de mirajul unei munci tainice, miraj întreţinut de literatură şi filme. Înainte de ‘89, cei care lucrau în Securitate ajungeau acolo pe cu totul alte căi. Securitatea era braţul înarmat al Partidului, iar securiştii erau un fel de gardieni ai Templului Ateismului Ştiinţific multilateral dezvoltat – o parascovenie de idioţi congenitali. Cei care erau deja virusaţi de cretinismul de partid au contribuit la imaginea dezolantă a instituţiei Securităţii, devenită un fel de bau-bau naţional.
O altă categorie şi-a făcut totuşi şi datoria, aşa cum au jurat în jurământul de ofiţer. Au lucrat şi pentru ţară, nu doar pentru organele de partid. Buni, răi, cei mai mulţi dintre aceştia au fost lichidaţi în zilele acelui decembrie şi în perioada imediat următoare. Lichidaţi de inamic, în primul rând de KGB. Pe lângă Trosca şi camarazii săi, există o listă destul de lungă de ofiţeri superiori de Armată şi Securitate ucişi fie de glonţ, fie prin alte „mijloace operative“. În Cehoslovacia, odată cu intrarea Armatei Roşii, cu tancurile, în Praga, primii care au fost arestaţi, puşi cu faţa la perete şi împuşcaţi în ceafă au fost ofiţerii serviciului de contrainformaţii, lăsaţi la vedere, lângă fişete, pentru a se da un mesaj.
Un mesaj similar s-a dat şi în decembrie ‘89, când cadavrele echipajului lui Trosca au fost lăsate în stradă, după nimicire. Mesajul a fost înţeles, dar a dat naştere şi unei reacţii fără precedent. Nu întâmplător s-a format la numai două luni după acest eveniment CADA, un corp de mii de ofiţeri care au demonstrat public, în faţa Guvernului, a Puterii cerând demisia din fruntea Armatei a lui Militaru şi a găştii sale de „Corbi“, cum erau numiţi în dosarele instrumentate inclusiv de Trosca, spionii sovietici ai GRU şi KGB.

Jertfa lui Trosca nu s-a irosit în van

Moartea lui Trosca nu a fost chiar degeaba. Generalul Militaru, cel care l-a ucis, pus în funcţie de Ion Iliescu a fost dat jos ca urmare a acestei acţiuni fără precedent în istoria militară a României. Miile de ofiţeri care au demonstrat în faţa Guvernului provizoriu, în luna februarie 1990, au reuşit înlăturarea spionului sovietic din fruntea Armatei, însă multe alte căpuşe şi cârtiţe au rămas bine înfipte în sistemul de putere post decembrist. La vârf, cârtiţa numărul unu, Ion Iliescu.
Dezbaterea asupra cazului Trosca nu este doar simbolică ci priveşte chiar sensul faptelor petrecute în decembrie 1989, deoarece atâta vreme cât de fapt asistăm doar la victoria kaghebiştilor, câtă vreme uneltele moscovite şi urmaşii lor îşi fac de cap într-o Românie neguvernată de români, în realitate, înseamnă că războiul nu s-a încheiat. Trosca este poate cel mai cunoscut nume de cadru militar sacrificat la aşa zisa „revoluţie“, iar ferocitatea pedepsirii sale a rămas în memoria colectivă a românilor. Trosca este nu doar încă un ofiţer român asasinat şi profanat de kgb-işi, ci este şi cel mai cunoscut simbol al războiului dus de cadrele de informaţii şi contrainformaţii ale României pe frontul invizibil.
În sediul MapN s-a aflat în ziua uciderii lui Trosca ataşatul militar al Ambasadei Sovietice, iar Trosca a fost practic pedepsit sub ochii rusului, spre ştiinţa tuturor cadrelor militare care au îndrăznit să lupte împotriva ruşilor.
Am scris deja în numerele precedente din „Curentul“ dedicate cazului Trosca că „SRI-ul putea să devină intervenient în acest dosar şi să argumenteze temeinicia activităţii de contra-informaţii deoarece nefăcând-o această instituţie îşi anulează însăşi sensul de a fi. Mai mult Trosca şi camarazii său ucişi prin manevrele GRU şi KGB din perioada „revoluţiei“ sunt efigii ale SRI respectiv ale Brigăzii Antiteroriste, care marchează ziua de 24 decembrie, ziua execuţiei lui Trosca. Trosca are şi valoare simbolică şi nu numai. Cum mai poate urmări vreun cadru al SRI astăzi agenţi ai Moscovei câtă vreme ştie că se poate expune unei pedepse similare celei suferite de Trosca, ba mai mult ştiind că până şi memoria îi va fi pângărită.“
M-am înşelat, SRI-ul nu putea interveni direct în dosar, alături de familie. Nici preşedintele nu a avut puterea să schimbe cursul acţiunii prin care lui Trosca i-a fost răpit dreptul de a fi numit erou postmortem. Acţiune dirijată şi dusă la bun sfârşit de membrii unei agenturi adânc înfiltrate în sistemul politic.
Nu s-a terminat (încă) cu kaghebiştii din România. Foarte probabil nu vom scăpa niciodată de ei. Măcar însă să le limităm activitatea, dacă de dat în cap, deocamdată, nu se pune problema. Sacrificiul şi jertfa celor care, ca şi Trosca, au plătit preţul suprem n-ar trebui să fie degeaba.
Cam asta o spune şi actualul SRI, prin pagina dedicată, acum lui Gheorghe Trosca, erou în veşnicie, cu sau fără ţidulă. Pentru Patrie şi Onoare, SRI-ul răspune, iată: Prezent!   
George Roncea

Lecţia de onoare

În urmă cu ceva timp, parcă intuind că preşedintele României nu mai poate face nimic, spuneam că eroii nu se nasc şi nu mor prin decret prezidenţial. Că, altfel spus, nu contează ce scrie unul sau altul pe Trosca, ci doar ce semnifică gestul făcut de el în ultima oră din viaţă. Cum ştim deja, la puţin timp după moartea uslaşilor, pe ABI-urile lor s-a scris mare, cu cretă, cuvântul „terorişti“, adică exact opusul a ceea ce erau acei oameni, iar astăzi s-a scris cu cerneală prezidenţială, împrumutată de la un judecător lipsit de minte, cuvântul „poliţie politică“. Şef de Stat-Major al USLA în decembrie 1989, Gheorghe Trosca fusese anterior ofiţer de contrainformaţii militare, calitate în care, conform fişei postului, instrumenta cazuri de ofiţeri sau subofiţeri aflaţi în conflict cu legea, cu normele sau cu jurământul militar. Să-l acuzi pe un astfel de ofiţer, care a fost ucis tocmai pentru că şi-a respectat fişa postului şi l-a documentat informativ, ca agent GRU, pe generalul criminal Nicolae Militaru, este, pentru judecătorul care a pronunţat sentinţa, un semn de alienare mintală. La fel, comisia parlamentară a revoluţionarilor din decembrie 1989 condusă de senatorul PNL Raymond Luca, care a votat retragerea titlurilor de erou-martir pentru cei doi ofiţeri antiterorişti, a îndeplinit şi ea, conştiincios, actul reeditat de execuţie publică a eroilor SRI.
Zilele trecute am constatat că, în pofida gestului prezidenţial, forţat de un şir de gesturi imbecile ale unor impostori agăţaţi de gâtul unor legi strâmbe, nu poţi schimba un simbol prin decret prezidenţial.
Lecţia de onoare ne-a fost predată, indirect, chiar de către SRI, instituţia în componenţa căreia se află Brigada Antiteroristă, unitatea de elită reprezentată de Gheorghe Trosca şi ceilalţi şapte luptători ucişi. Mesajul transmis de SRI a fost acelaşi cu mesajul pe care l-am transmis şi noi cu ceva timp în urmă. „Eroii nu au nevoie de „diplome“„ – scrie pe una dintre paginile ultimului număr al revistei SRI, „Intelligence“, sub flacăra unei lumânări care împarte, în două coloane, mari cât ABI-urile în care şi-au găsit moartea, luptătorii măcelăriţi pe pământ românesc la ordinul unui agent străin. Gestul, pe cât de discret, pe atât de nobil, făcut de conducerea SRI este un semn că, din punctul de vedere al simbolurilor cele mai valoroase ale luptătorilor antiterorişti, nimic nu s-a schimbat. Sacrificiul suprem simbolizat de Trosca şi ai lui rămâne pe acelaşi soclu în faţa căruia, pe 24 decembrie, se înclină „in memoriam drapelul de luptă al unităţii, ca semn de profund respect faţă de înaintaşi“.    
Dan Badea