Sa facem un nou partid? Sa facem si doua! 

de Dragos Paul Aligica, 19 februarie 2011, Contributors.ro

Nu trebuie sa fim mirati de entuziasmul cu care este primita ideea crearii unui nou partid. Ar trebui sa ne miram daca ar fi invers. Traversam vremuri ce ne provoaca mintea, inima si imaginatia. Un nou ciclu in viata Romaniei pare sa se deschida  in fata ochilor mintii.

Ca intotdeauna, in momentele de cumpana, cand vine vorba despre un nou proiect de importanta nationala, privirea ni se indreapta spre reperul nostru intelectual, antologica lucrare a profesorului Constantin Radulescu-Motru despre « calitatile bune » si defectele romanilor – de aproape o suta de ani o carte de referinta. Ca intotdeauna, deschidem la pagina relevanta pentru problema zilei. Citim. Ca intotdeauna, lectura este edificatoare. Nu dezamageste:

Se apuca românul cu greu de câte ceva, dar de lasat se lasa usor, zice proverbul. Mai exact ar fi însa sa se zica: sub influenta multimii, românul se apuca de orice, dar când este sa execute prin fapta individuala lucrul de care s-a apucat, atunci se lasa de el foarte usor. Nu este initiativa pe care sa nu o ia românul în grup! Sa facem o scoala? Sa facem si doua. Sa facem o societate cu scopul acesta si acesta? Sa facem si mai multe! Sa contribuim pentru a asigura mersul acestei si acestei institutii? De ce nu? Sa contribuim.

Dar când vine rândul fiecaruia sa puna în executie hotarârea luata în grup, atunci fiecare amâna pe mâine, sau se face nevazut. Când se aduna din nou grupul, atunci încep recriminarile si noile hotarâri. Este rusine, domnilor, trebuie sa începem odata! Patria îsi are ochii îndreptati asupra noastra! Ne privesc strainii, râd strainii. Sa ne punem pe lucru.  A doua zi aceeasi indiferenta. In grup, si ca grup, fiecare se judeca sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judeca foarte indulgent. Lasa sa înceapa ceilalti, ca sa nu ramân eu singurul pacalit! Apoi ce sunt eu ca sa îndrept lumea! Iata ultima ratio care împiedica activitatea fiecaruia.

Acelasi Radulescu-Motru ne ofera si cateva elemente privitoare la contextul politic al interpretarii :

Românul este pasionat pentru politica. Pentru el politica este ca o bagheta magica prin care totul se  poate transforma; fericirea neamului întreg, ca si fericirea sa personala pot fi aduse prin politica. „Daca as fi eu la guvern“, „daca as face eu legea“, cum s-ar mai îndrepta lucrurile! Pentru români lucrurile nu se pot îndrepta decât prin lege. Fiecare dintre noi are ca suprema ambitie sa faca cel putin o lege. Activitatea sa proprie nu este unul sa o stie dirija cum trebuie; dar fiecare totusi vrea sa faca o lege prin care sa dirijeze activitatea tuturor. Toti asteapta mântuirea de la actiunea poporului întreg. „Iata ce trebuie sa facem noi, românii“; „iata cum este mai bine pentru neamul nostru“; si niciodata: „iata ce trebuie sa fac eu, Ion sau Gheorghe“, „iata ce este bine pentru activitatea mea“.

In sfarsit, la distanta de cateva pagini de paragrafele mai sus citate, acelasi Radulescu- Motru atinge si tema centrala a proiectului romanesc, nationalismul in sine si pentru sine. Nu ca tema noastra azi ar avea de a face nemijlocit cu el. Modul in care este insa prezentata chestiunea ne ofera o tangenta foarte interesanta la tema zilei, reformismul:

Tot românul face parada cu sentimentele sale nationaliste. Dar numai pâna la fapta. Fapta fiind a fiecaruia, adica individuala, cu ea înceteaza si nationalismul. Da-i unui român în mâna toiagul apostolatului ca sa predice nationalismul… pentru altii, si el este imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauza a nationalismului; va conjura pe toti semenii sai sa se trezeasca din amortire si sa-si cultive inima si mintea cu sentimente si idei nationale; va fi cel mai aprig sfatuitor de bine.  Dar pâna la fapte. Pune pe acelasi român sa faca o munca anumita cu temei, si atunci lucrurile se schimba.

Daca este profesor, cu neputinta sa-l faci sa ramâna la catedra sa; daca este meserias, la meseria sa; daca este agricultor, la ogorul sau… Fiecare se codeste sa înceapa munca speciala a profesiunii sale pâna ce mai întâi nu-i stie pe toti românii treziti la nationalism, si pe toti gata sa înceapa munca cea serioasa. Ca sa înceapa unul dupa altul, nu-i vine nimanui în minte. Lasa sa începem cu totii. Sa ne stim întâi cu totii nationalisti, pe urma vom începe si cu fapte… Negresit la începerea cu fapte sunt mai multe dificultati de biruit ca la începerea cu vorba; dar deocamdata scapa fiecare de munca.

In lumina celor de mai sus, cititorul poate sa creada ca articolul de fata este expresia unei atitudini sceptice fata de ambitiosul proiect al crearii unui nou partid. Nu e. Din contra. Cele de mai sus trebuie totusi mentionate.  Ele reprezinta chestiuni care nu pot fi neglijate. Pe de alta parte, este evident ca ele pot fi usor depasite prin dezbateri si discutii bine calibrate.

Autorul de fata le-a si depasit. Dupa o dezbatere cu sine insusi, lucrurile sunt clare : numai un partid nou poate salva Romania. Necesitatea sa este demostrabila pe cale logica si dialectica. Avand convingerea ca si ceilalti sustinatori ai ideii de nou partid au trecut printr-o analiza similara, sa dam mai jos (cu titlul de ilustratie) o mostra a tipului de abordare ce a condus autorul de fata la concluzia respectiva.

Problema : Iti poti zice ca poate e bine ca inainte de a trece la un nou partid sa fi incercat sa schimbi ceva in cele existente.  Poate ca exista totusi vreo grupare politica care si-a asumat masuri nepopulare dar necesare.  De voie sau de nevoie, unii au facut ceea ce altii nu au avut curajul sau vointa. N-ar trebui dat un semnal de incurajare?  Daca partea cea mai luminata a electoratului ii da cu piciorul partidului respectiv dupa ce aceste masuri au fost aplicate, ce semnale dai pentru alte grupari politice si alte situatii similare in viitor? Ce precedent creezi?  I-ai tot zis : fa reforma ! A facut. Atat cat a putut si i-a dus mintea. Acum raspunsul tau e: fac alt partid.

Raspuns : Partidul in cauza isi merita soarta. Ce, aia e reforma ?! Iata ce trebuia sa faca … Daca eram eu sef la ei uite cum as fi facut…  Iar asta cu precedentul si cu intarirea perceptiei ca reforma nu este rasplatita  electoral nici macar de cea mai luminata parte a votantilor, e o idee gresita. Trebuie sa pedepsim toate partidele actuale. Iar modalitate optima este de a crea un partid nou care va drena de la ele orice energie reformista. Si va elimina orice asteptare reformista in ceea ce le priveste.  Iar ele vor fi rusinate. Vor plange. Si  vor promite ca nu mai fac.

Problema : A abandona tot partidul ce a facut cat de cat reforma si pe reformatorii sai exact in mijlocul drumului, pare neserios si disfunctional. Mai ales daca in partidul in cauza pare sa existe atat pe prima linie cat si pe a doua si a treia un numar relativ de mare de persoane angajate in mod consistent intr-o directie reformatoare. A lasa fara nicio sustinere vehiculul politic in care acestia incearca sa faca ceva si a te apuca sa construiesti unul nou, de la zero, nu suna a decizie morala sau inteligenta.

Raspuns : Pai si reformatorii vor  sa plece din partidul in cauza. Decat sa negocieze si sa se lupte si lor le este mai comod sa isi ia coada pe spinare si sa inceapa ceva nou, curat si cinstit. Fara complicatii. Uneori consecventa in inconsecventa este cea mai puternica demonstratie de consecventa. Traiasca reforma si reformistii !

Problema : Noul partid presupune efort logistic, resurse umane, bani, leadership, competenta manageriala etc. etc. O investitie enorma.

Raspuns : Nu conteaza. Sa ne apucam noi de treaba si se rezolva ele toate. Puterea lui Dumnezeu e mare. Mai ales cand e vorba de romani cinstiti si bine intentionati.

Problema : Partidul nu va putea castia alegerile viitoare. Partidul nu va castiga nici alte alegeri. Probabil ca nu va castiga nicio alegere,  niciodata. Probabil ca nici nu va putea ajunge la guvernare. Niciodata.

Raspuns : Acest partid nici nu trebuie sa ajunga la guvernare. Scopul acestui partid nu este sa acceada la putere. Puterea corupe. Scopul sau este sa fie un fel de club al oamenilor curati si cinstiti care sa oblige celelate partide sa se schimbe. Cum ? Prin declaratii in parlament (cand si daca intra in parlament) sau prin studiouri pe la televiziuni aflate in proprietatea celor corupti si la putere. Sau in scris pe internet, unde e liber pentru toti si nici nu costa.

Deci acesta va fi un partid al schimbarii in bine prin discutii si dezbateri. Va predica peste tot locul sfânta cauza a reformismului; va conjura pe toti semenii sai sa se trezeasca din amortire si sa-si cultive inima si mintea cu sentimente si idei reformiste. Va fi un partid al romanilor, cu romani si pentru romani. Reformismul si romanismul impletite intr-o singura forta politica, postmoderna, de secol 21…

Un partid pe care, nu e nevoie sa o mai spunem,  Radulescu-Motru l-ar putea recunoaste si aprecia la justa valoare.

Nota: Dragos Paul Aligica este publicist al Revistei 22, cerceteaza si preda sisteme economice comparate si analiza institutionala la George Mason University si este membru fondator al Centrului de Analiza si Dezvoltare Institutionala din Bucuresti.

…la rascruce: Aligica sau Ghinea? (sau despre paradoxul pragmatismului II)

de Alin Fumurescu, 20 februarie 2011, Contributors.ro

…asta este: am fost deturnat. Episodul al doilea din Paradoxul pragmatismului – teoria ca teorie, dar practica il omoara – era menit sa aiba drept subiect, inca o data, revolutiile si/sau rascoalele din lumea araba. N-am uitat, vine si asta repejor, dar deocamdata atentia mi-a fost capacitata de confruntarea pe www.contributors.ro a doua perspective asupra viitorului politicii romanesti: sa le zicem ‘viziunea Ghinea‘ si, respectiv, ‘viziunea Aligica‘. Una sustine necesitatea aparitiei unui nou partid pe scena romaneasca, cealalalta o ia, mai mult sau mai putin subtil, peste picior. Cum insa dezbaterea – imi pare – se afla in directa legatura cu paradoxul pragmatismului despre care vorbeam in postarea trecuta, imi ingadui sa ma strecor si eu, undeva, pe la mijloc.

Cristian Ghinea sustine necesitatea crearii unui partid pe baze fundamental diferite fata de cele existente. Nu mai intru in detalii – se cunosc (sau se pot citi direct de la sursa). Desi este un om declarat ‘de dreapta’, proiectul nu are de-a face cu ideologiile sau cu politicile. Are, in cuvintele autorului, de-a face cu “blatul”, nu cu “frisca”. [Nota: In legatura cu ceea ce se cuvine sau nu sa intre in "blat" s-a pronuntat si Mihail Neamtu. Marturisindu-mi incompetenta in confeterie, mi-am consultat sotia: pare-se ca frisca nu intra, totusi, in blat. Una-i una, alta, alta.] De cealalta parte, Dragos Paul Aligica, decalarat si el tot ‘de dreapta’, sustine, afirmativ, proiectul. Practic, il face praf, luandu-l la, pardon, un misto dialectic.

Dincolo insa de zambetele pe sub mustata si ironiile fin-dialectice, Aligica aduce argumente cat se poate de pertinente – dincolo chiar de citatele din Radulescu-Motru. Nu le detaliez nici pe acestea, din aceleasi considerente enumerate mai sus. Ceea ce ma intereseaza acum e – hai sa folosim o pretiozitate – Weltanschauung-ul unuia si a celuilalt. Cristian Ghinea inca mai crede ca lumea poate fi schimbata. Mai intelept cu varsta, Dragos Paul Aligica nu isi mai face asemenea iluzii. Argumentul sau, altminteri cat se poate de intemeiat pragmatic, aduce cu o replica din “Padureanca“: “Ce vreati voi, ma? Sa mutati muntii? Vin altii si-i pun la loc.”

Asa e. Pragmatic vorbind, idealismul nu e “rentabil”. Pragmatic vorbind, toate revolutiile esueaza intr-un fel sau altul. In teorie. Practica, insa, omoara pragmatismul, dupa cum s-a vazut inclusiv in Decembrie ’89. Era atunci “rentabil”, “pragmatic” sa iesi in strada? De buna seama, nu. Dupa cum mi-a spus, cu intelepciunea varstei, mama unui prieten cand m-am dus sa-l chem la iesit in strada, altminteri o femeie exceptionala, “mai stati, mama, sa vedem cum iese, va puteti nenoroci viitorul“. Avea perfecta dreptate. Daca-mi amintesc bine, si atunci cand FSN-ul lui Petre Roman s-a desprins din ceea ce avea sa devina FDSN-ul lui Iliescu, argumentatia celor mai multi a mers in aceeasi directie. Ba chiar si mai tarziu, cand Basescu l-a detronat pe Roman si a pornit, programatic, lupta imptriva a ceea ce deja era PSDR.

Da, practic, Aligica are dreptate. Suntem neseriosi. Un partid cere bani, energie, voluntariat, sedii, s.a.m.d. Cine sa inceapa, de unde sa inceapa, si, mai ales, de ce? “Mai stati, mama, sa vedem cum iese!“ Iese prost. Si Revolutia din Decembrie (ingaduiti-mi s-o scriu cu majuscula, dat fiind ca cei ce-au murit au facut-o, ca sa spunem asa, de buna credinta, nestiind ca va fi furata), a fost (sic) furata. A iesit prost. Dar tanda pe manda, furata cum a fost, tot ne-am ales cu ceva. Zic eu. Altminteri n-am avea acum aceasta disputa in public, condusa de pe ambele maluri ale Atlanticului. Nici Havel n-a fost pragmatic si nici Doina Cornea. Nici Michnik si nici Goma. Calin Nemes cand si-a dezvelit pieptul in fata plutonului de la Continental n-a mai stat nici el, mama, sa vada cum iese. A iesit ceva, nu satsifacator, dar a iesit. Asa, ca si chestie.

Burke, epitomul conservatorismului, spunea ca  “a State without the means of some change is without the means of its conservation“.Voila de vezi, cum ar spune o prietena: Nu poti ramane la fel daca nu te schimbi.

Sa recapitulam: Are Aligica dreptate? Fara doar si poate (n-am gasit alta rima).  Ghinea e un idealist care-si imagineaza ca tot ce zboara se si mananca. Noi, astia mai in varsta (si ma includ automat aici), stim insa diferenta.

Ar putea ajunge un asemenea partid la guvernare? Dupa cum marturiseste si Ghinea, nu. Va putea ajunge in parlament? Fara doar si poate! Renteaza?

Eu, conservator fiind, zic ca da. Repet, daca n-ati inteles nimic dupa toate revolutiile si conspiratiile: Pragmatismul e bun in teorie. Practica il omoara cu o precizie matematica de-a lungul istoriei. Mai devreme sau mai tarziu.

Cine (mai) are rabdare?

Generatia Zero a politicii româneşti îşi face Partid

de Vasile Ernu, 21 februarie 2011, Contributors.ro

O Fantomă bîntuie Generaţia Zero a României! Însă cine e Generaţia Zero şi ce Fantomă o bîntuie? Am numit Generaţia Zero a politicii româneşti, generaţia care a devenit activă, a început să intre în pîine în anii 2000, anii Zero (00) ai acestui secol. Adică, cea care la Revoluţie avea aproximativ între 10 şi 25 de ani (plus, minus cîţiva ani în cîteva cazuri de excepţie). Fantoma care o bîntuie este una legată de Putere.

I-a venit şi acestei generaţii vremea să răspundă la întrebările esenţiale de tip rusesc: „Cine-i vinovat?” şi „Ce-i de făcut?”. Prima întrebare s-a născut dintr-o nemulţumire generalizată cum nu s-a mai întîlnit de pe vremea dictaturii ceauşiste; a doua decurge firesc din prima.

Întrebarea politică românescă: „noi cu cine votăm?” nu mai este de actualitate pentru Generaţia Zero, căci aproape unanim s-a ajuns la concluzia tragică: nu mai ai cu cine vota, fiindcă toţi sînt o apă şi un pămînt. Deci, s-a închis un ciclu.

Generaţia Zero, fie că e de stînga, fie că e de dreapta, nu se mai regăseşte în partidele care pretind că o reprezintă. În ultima perioadă tot mai multe voci ale ei pun în discuţie necesitatea creării unui nou Partid. I-am auzit vorbind despre acest subiect şi pe Dan Tapalagă, şi pe Daniel Funeriu, şi pe Cristian Ghinea. Problema este discutată şi de  oameni mai tineri din sfera dreptei conservatoare, dar şi de tineri din zona stîngii intelectuale.

Mă voi opri însă asupra textului lui Cristian Ghinea apărut pe Contributors căci mi se pare simptomatic asupra modului în care se pune problema.

Să fie clar de la început: salut punerea problemei.Cred că este foarte necesară. Însă după ce am citit cu atenţie textul şi comentariile, am o mare problemă cu acest mod de a pune problema.

Fantoma care îl bîntuie pe Cristian Ghinea nu este o fantomă politică sau ideologică, ci una pur tehnică. Cum ar spune cineva: e un pas înainte într-o direcţie total greşită. În construcţia acestui angrenaj, Cristian Ghinea nu are o problemă politică sau ideologică, ci o problemă tehnică şi managerială.

Pe Ghinea nu-l interesează ideologia, adică care sînt ideile şi valorile care unesc acel grup politic, ce îl ţine împreună. Nu îl interesează nici pe cine reprezintă acel grup, pentru cine şi ce luptă. Se pare că pentru autorul textului, politicul nu este o problemă de conţinut, ci una de gramaj. Pentru Cristian Ghinea, Partidul este un simplu SRL. Adunăm nişte membri, care devin acţionari prin cotizaţii, iar din cotizaţii plătim un grup managerial care conduce Partidul. Ca să nu facă ce fac şi celelalte partide (să nu ia mită, să nu dea mită electorală, etc), facem nişte reguli clare şi severe şi constituim o Comisie de Etică, independentă, care va urmări vigilent activitatea membrilor Partidului.

Pentru mine este foarte greu să înţeleg acest discurs de tip tehnocrat şi managerial, unde politicul nu este un spaţiu al polemicii şi dezbaterilor, al negocierilor şi argumentelor, şi mai ales al ideologiilor şi luptelor, ci o banală problemă tehnicistă, acompaniată cu puţină tactică şi strategie.

Adică facem o maşină-politică şi un ghid cu instrucţiuni de folosire. S-a defectat maşina-politică, scoatem instrucţiunile tehnice, o reparăm şi mergem mai departe. Aproape ca la Bruxelles.

Facem un partid, ca să ce? Ca să preia puterea, fireşte. Cînd îţi pui însă problema creării unui Partid, atunci trebuie să gîndeşti pe spaţii foarte mari şi de lungă durată. Preluăm puterea. Problema, însă, e ce faci cu ea? Cum te legitimezi şi prin ce te legitimezi? Pe cine reprezinţi de fapt? Care este proiectul de societate pe care-l propui? Încă un partid care să predice mantra FMI sau Bruxelles? Pînă şi vechii noştri boieri mai renunţau să se închine la Înalta Poartă şi o mai luau pe cont propriu din cînd în cînd. Am avut cîteva generaţii care chiar au fost capabile să gîndească şi să realizeze nişte proiecte proprii (paşoptiştii şi generaţia Unirii sîmt poate cele mai reuşite). Prin urmare, dincolo de instrucţiuni tehnice, noi ce propunem?

Un partid managerial marca Cristian Ghinea, care nu reprezintă decît pe cei care cotizează, care nu are o ideologie ci doar instrucţiuni tehnice, nu mi se pare nici serios şi nici solid.

Un astfel de partid poate fi, în cel mai bun caz, absorbit de alte partide care au experienţă în lupta politică. Iar în cel mai rău caz, cumpărat cu foarte puţini bani, cu tot cu Comisia etică şi instrucţiunile tehnice la pachet.

Partidele nu pot fi conduse de manageri salariaţi, ci de oameni politici care se impun într-un lung proces de luptă şi negociere politică. În momentul în care politicul este trecut în sfera managerilor şi tehnocraţilor, politicul dispare. E cam ceea ce au încercat şi comuniştii să facă. Despre dispariţia sensului de politic am mai scris recent (De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical): cred că este cel mai mare pericol care ne pîndeşte acum.

Generaţia noastră intelectuală, cred eu, trebuie să pornească nu de la crearea unui partid sau înregimentarea într-un partid. Avem deja pentru ambele cazuri exemple de eşecuri răsunătoare.

Apariţia (lăudabilă, dealtfel) şi dizolvarea partidului Uniunea pentru Reconstrucţia României este un exemplu perfect a ceea ce înseamnă acest model de constru

În ce priveşte înregimentarea in corpore a unor grupuri de intelectuali în partid este la fel de neproductiv în acest moment. Cazul PDL cu incorporarea lui TRU, Voinescu, Baconschi, Preda&co este exemplar. Un eşec aproape total, cu un final tragic care încă nu s-a încheiat. Deasemenea, este foarte riscantă apropierea prea mare de Putere. A se vedea ce s-a ales din acţiunile şi eficienţa aşa numitului grup „intelectualii lui Băsescu” (unii, numiţi aşa poate pe nedrept), care au fost utilizaţi şi folosiţi pe post de decor.

Apropierea prea mare duce la incapacitatea de luptă pentru că dispare cîmpul, spaţiul de luptă. Însă nici depărtarea prea mare de Putere nu e eficientă. Depărtarea sau apropierea prea mare fac lupta imposibilă.

Pentru a putea lupta, trebuie să fii la o distanţă care să facă posibilă lupta. Adversarul (sau inamicul) trebuie să se afle în aria cîmpului de lovituri.

Din punctul meu de vedere, ceea ce trebuie să facă urgent, dar programatic Generaţia Zero ar fi:

1. Redefinirea şi asumarea ideologică a diverselor grupuri. Un grup se solidarizează politic pe termen mediu şi lung, în primul rînd pe bază ideologică. Trebuie să uităm fantasma stării apolitice, nonideologice. Nu există aşa ceva, iar a trăi într-o astfel de fantasmă duce la apariţia unor mutanţi politici greu de controlat. Asumarea unei ideologii trebuie să fie foarte clară şi poate e timpul să mai aerisim puţin centrul care a devenit locul preferat al oportunismului care are mare tradiţie în România. E timpul să renunţăm la vechile forme de rezistenţă individuală sau de grup şi să trecem la ofensivă ideologică şi practică politică. E foarte importantă asumarea ideologică într-o ţară în care pentru partidele politice ideologia ţine de populism sau oportunism. La noi, partidele intitulate de stînga fac mereu dreapta, iar cele de dreapta o iau în toate direcţiile. De exemplu, cazul PDL este absolut hilar: trece de la stînga (Internaţionala Socialistă) la dreapta (PPE) fără ca vreun membru al său să manifeste public vreo îndoială ideologică. Iar mai nou, ideologii aceluiaşi PDL ne predică discursurile neoconservatorilor americani în traducere românească fără niciun scrupul. Ce va predica mîine, nici Dumnezeu nu ştie.

2. Crearea unor grupuri care să facă politică în afara politicii de partid. Astăzi, politica reală este în afara partidelor. (Asta nu înseamnă că acest tip de politică înlocuieşte politica de partid.) Însă politica făcută în afara partidelor trebuie să facă presiune mai ales asupra partidelor şi grupurilor centrale ale puterii. Este nevoie de o presiune constantă şi tot mai puternică: de la o presiune discursivă, la proteste de stradă. Respectul şi deschiderea la dialog a Puterii cu cetăţeanul se cîştigă numai prin presiune constantă şi coerentă.

3. Noile grupuri nu trebuie să fie dependente de grupurile centrale de putere politică, economică şi culturală. Pentru a putea face o reflecţie independentă, nouă, şi care să aibă cu adevărat efecte semnificative, grupurile noi nu trebuie să meargă pe tehnici de conectare la grupurile centrale de putere politică, culturală şi financiară, ci de deconectare. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să interacţioneze cu ele.

4. Crearea unor grupuri (platforme, instituţii) diverse care să pună public în discuţie şi să dezbată probleme majore ale societăţii şi politicii, dincolo de obsesia comentariului politicii imediate. Societatea românească duce o lipsă acută de astfel de grupuri de reflecţie şi, mai ales, de idei şi acţiuni politice. Mă minunez cum în loc de proiecte politice se discută despre „proiecte” de tip pro, anti, post „Băsescu”. Acest tip de proiecţii, mărci politice, dar şi reacţiile la adresa lor, au ieşit deja din cîmpul politic şi au intrat în cel al patologicului.

5. Aceste grupuri trebuie să arunce pe piaţă idei şi mai ales proiecte mari. Nu proiecte de tipul celor servite pînă acum: integrare în NATO & UE. Putem discuta depre ele, negocia, însă nu sînt proiectele noastre, ci doar colaterale. Noi, ca societate, trebuie să ne producem propriile proiecte politice, economice şi sociale. Nu e vorba de a inventa roata. Însă nimeni nu poate gîndi şi răspunde în locul nostru la întrebările noastre. Nimeni nu poate trăi viaţa noastră. Sîntem condamnaţi să o facem noi, dacă vrem să trăim şi nu doar să funcţionăm. Trebuie să ne frămîntăm şi să ne batem capul să răspundem la întrebări precum: ce fel de societate vrem să construim? În ce societate vrem să trăim noi şi copiii noştri?

Acesta ar fi un început de drum. Pînă la punerea problemei întemeierii unui Partid mai este cale lungă. Generaţia Zero trebuie însă să-şi asume urgent riscurile luptei politice şi să renunţe la comodităţi. O generaţie care nu-şi asumă riscuri, care luptă doar pentru bani şi funcţii, merită să dispară cît mai repede.

Nota: Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei “Philosophy&Stuff” şi redactor asociat al revistei “Idea artă + societate” (publicaţie culturală de stânga). A debutat cu volumul “Născut în URSS” (Polirom 2006, 2007, 2010), tradus în mai multe limbi. În 2009 publică la ed. Polirom volumul “Ultimii eretici ai Imperiului”. Alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu este coordonatorul volumului “Iluzia anticomunismului”, ed. Cartier 2008. În ultimii ani a ţinut rubrici în România Liberă, HotNews, Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural. Este iniţiatorul şi coordonatorul platformei CriticAtac (site al Noii Stângi).

Liderii viitorului partid

de Ciprian Ciucu, 21 februarie 2011, Contributors.ro  

Din totdeauna politica este apanajul habarniştilor. Sunt ei, liderii născuţi sau făcuţi, mereu cei care trebuie să ia decizii după o haină conjuncturală pe care o îmbracă. Sunt de stânga sau de dreapta. Sunt comunişti, anarhişti, menşevici, cheguevarişti, maoişti, liberali, libertarieni, populari, creştini, enviromentalişti, liberi cugetători sau islamişti. Ei bine, toate doctrinele şi ideologiile din lume nu vă vor face viaţa mai bună dacă liderii pe care aceste ideologii îi produc nu ştiu şi nu stăpânesc şi câteva instrumente de bază pentru o bună guvernare.

Ca să proiectezi o politică publică care afectează accesul la educaţie ai nevoie de un studiu de impact, de o evaluare ex-ante. Ca să planifici un proiect de infrastructură sau în transporturi ai nevoie de studii de fezabilitate, ca să finanţezi programe în sănătate îţi trebuie o diagnoză în acest domeniu. Investiţiile au nevoie de prognoze şi de analize cost-beneficiu iar programelor de formare a personalului din administraţia publică le trebuie analize de nevoi pentru a nu arunca banii pe fereastră.

O să-mi spuneţi că detaliile de mai sus trebuie să fie cunoscute de către funcţionarii de execuţie din subordine. Nimic mai fals: cei ce nu le cunosc le ignoră, rapoartele ajung în sertare iar promovarea în funcţia publică se va face pe baze de nepotism, fidelităţi de partid şi bani. Asa, vom continua să producem contra-elite.

Ce nu vă e clar? Lucrurile de mai sus îmbunătăţesc viaţa oamenilor, beneficiari finali ai tuturor intervențiilor publice că le numim strategii, legi, politici, programe sau cum vreţi!

Guvernare presupune competenţă nu doar abilităţi de leadeship. Leadeshipu-ul presupune condiţia necesară pentru a fi în politică, pentru a avea o viziune. Dar nu este şi condiţia suficientă.

Este competenţa în guvernare suficientă? NU! Mai e nevoie şi de integritate. Dar nu ştiu cum se face dar ai şanse mai mari să găseşti integritate acolo unde găseşti competenţă şi mai multă corupţie şi politicianism acolo unde unii îşi poartă cu mândrie, la vedere, steagul ideologic. De ce? Pentru că incompetenţii din toate partidele altceva în afara unor valori ingurgitate odată cu carnetul de partid, nu au!

Nu poţi să nu fi făcut  nimic în viaţă şi să te cocoţi pe o funcţie de ministru pentru că te crezi tu lider în partid şi depozitarul unor valori pe care nici nu le înţelegi suficient. Eşti liberal şi vandalizezi bugetul sau eşti socialist şi-ţi faci patru case. Nu, nu mai subestimaţi tehnocraţii, şi acolo putem găsi lideri. Mai buni.

Da, acest articol este în contextul dezbaterii asupra construcţiei unui nou partid.

Update: Simt nevoia unor clarificari.

1. Articolul meu a aparut ca un raspuns la articolul lui Vasile Ernu cu care nu pot fi de acord. Ernu ii numeste pe cei din generatia mea ca fiind din generatia “zero”. Putea sa aleaga alta denumire, mie mi se pare ca o face in mod peiorativ. Explicatia sa este aiurea.

2. Problema lui Ernu este ca Ghinea nu e “bantuit” de probleme ideologice si ca isi pune problema doar din punct de vedere “managerial”. Tot el afirma mai sus ca il incadreaza in drepata conservatoare. Pai atunci de ce il mai acuza pe Ghinea ca nu e bantuit de ideologii? Nu mai este cazul sa fie bantuit, a ales deja.

3. Ghinea nu o spune, eu sunt cel care o spune, ca ideologiile ma intereseaza mai putin. Si asta pentru ca la noi nu functioneaza. Nu pentru ca nu ar fi importante ci pentru ca populismul bate ideologia. Personal ma regasesc in “dreapta liberala” mai mult decat in cea “conservatore”. E o problema de nuanta.

Reiau mai jos comentariul pe care l-am facut mai devreme la articolul lui V. Ernu in cazul ca nu l-ati vazut sau nu ati citit articolul d-lui Ernu.

“Nu inteleg de unde deduceti ca dl. Ghinea nu are consistenta ideologica. Asa cum il stiu eu are. Si inca una dintre cele mai solide in spatiul public de la noi. A eticheta pe baza unei analize tematice a unui singur articol este irelevant.

Pe de alta parte gurvernarea de la noi nu de ideologii duce lipsa ci de forta tehnocratica. De solutii eficiente si cu impact pentru guvernare, capabile sa sigure politici relevante si durabile.

Iar ca o parere presonala, disputa stanga – dreapta este face parte dintr-o dezbatere de tip secol IX, inceput secol XX. Cand aud de ideologii de partid astazi parca asist la discutii intre liderii internationalei a 2-a versus restul lumii. Sunt evidente deciziile majore in societatea in care traim: economie de piata, legislatie a muncii care protejeje si angajatii dar nu aberanta, democratie etc. Restul sta in detalii, acolo unde se ascunde si diavolul. Reglaje fine care fac diferenta intre stiinta guvernarii moderne (politici publice, planificare strategica, evaluare impact, planificare bugetara) si dezbateri ideologice sterile.

Asemanarea cu SRL-ul este simplista si jignitoare. Dar instrumentele noului management public sunt in mare imprumutate de acolo unde exista performanta: din mediul privat.

Optiunile majore sunt deja luate. Optiunile de tip politica publica raman de dezbatut. Sunt momente in care piata trebuie sa se autoreglementeze si sunt momente in care interventia statului este necesara. Inseamna asta stanga versus dreapta sau inseamna realism si performanta in guvernare?”

Ciprian Ciucu. Membru fondator al Centrului Roman de Politici Europene. Mai multe despre activitatea lui Ciprian gasiti pe www.crpe.ro